„Un fel de Arca a lui Noe“, dupa cum il numeste Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flamanda si saracita spre Samarkand dobandeste de-a lungul calatoriei proportii mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci si despre salvarea sufletelor. Si despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigasul unora dintre parintii orfanilor pe care-i are in grija, trebuie sa lupte, pentru a-i salva pe copii, cu raul absolut, care se infatiseaza sub diferite chipuri: foamete, molima, tradare, crima. Sentimentul de pericol permanent e insotit de momente neasteptate de tandrete si iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emotionante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tanara Uniune Sovietica e un taram haotic, bantuit de o foamete crunta si inca zguduit de ultimele zvacniri ale Razboiului Civil. Neinduratoarea politica a rechizitionarilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destramat familii si a lasat fara adapost mii de copii, care acum ratacesc flamanzi peste tot. Combatantul fortelor civile de tineret Deev primeste misiunea de a forma un tren care sa transporte cinci sute de copii de la Kazan pana in Samarkandul mai indestulat. Astfel incepe o calatorie aventuroasa, de sase saptamani, din padurile de pe malul Volgai si stepele kazahe pana in desertul Kizilkum si muntii Turkestanului, desfasurand o panza fabuloasa, pe care sunt zugravite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, tarani porniti in bejenie, cekisti, basmaci si, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferinte tacute, umor, cruzime si speranta – intr-o alternare de lumina si intuneric demna de marea pictura si acea vivacitate cinematografica a scenelor cu care ne-a obisnuit deja Guzel Iahina.