Scriitoare, ziarista, cronicar de film si “arbitru” al decentei mediei vizuale, Ecaterina Oproiu a fost si este un reper de profunzime, eleganta si adecvare la obiect: cultura. Dupa ce anul trecut a editat primul volum al Jurnalului sau, iata ca de cateva zile a iesit, la Editura “Semne” cel de-al doilea op al seriei. Purtand subtitlul explicativ “liberté…egalité…decapité…”, volumul constituie un inventar de personalitati cu care existenta sa s-a intersectat. Asa cum autoarea precizeaza pe coperta a-IV-a, s-a profilat mai ales “pe schite de portrete” – de la Corneliu Coposu, la Stela Popescu, de la Gopo la regina Danemarcei”. Iata, de altfel, ce ne incredinteaza Ecaterina Oproiu in prefata acestui nou Jurnal, cu siguranta nu ultimul:

"In acest al doilea volum din Jurnal n-am apucat-o, neaparat, cronologic.

...In adolescenta, fetele-si pun aceleasi intrebari tocite. N-am vrut sa-mi adorm cititorul chiar de la bun inceput.

...In tinerete, s-au abatut peste mine tot felul de urgii. Sa te trezesti, la douazeci de ani, fara sa misti un deget, „dusman al poporului"! Sa-ti fie interzisa, din senin, orice indeletnicire sociala... sa n-ai dreptul sa fii angajata nici macar vanzatoare la raionul de jucarii! Am facut memorii si - recunosc - pana la urma, m-a primit chiar seful Radiodifuziunii (cel care ma expulzase). L-am intrebat, neagra de suparare: „Ce-am facut?" Mi-a raspuns aproape surazand: „N-ai facut nimic. Dar stii de ce? Pentru ca ai fost, absolut tot timpul, supravegheata".
...In consecinta, am sarit si peste acest tronson „suprarealist". Pentru pacate asemanatoare, multi, foarte multi au ajuns la zdup. Ce noima avea sa ma vaicaresc ca, aproape zece ani, n-am avut ocazia sa pun piciorul intr-o redactie sau sa dau buna ziua unor cunoscuti, fiindca aceste cunostiinte, cand ma zareau, treceau pe celalalt trotuar (cativa, mai buni la suflet, nu traversau, dar s-aplecau sa-si innoade sireturile de la pantofi).

...Am preferat, deci, ca, pentru aceasta a doua parte a Jurnalului, sa reproduc din vechile caiete legate cu sarma, mai ales portretele unor fapturi care - intr-un fel sau altul - m-au marcat.

Am reprodus, de asemenea, stari de spirit care nu analizeaza, dar sugereaza o epoca: Epoca de Aur (Ma intreb ce s-ar fi ales de noi daca mai intarziam un pic si am fi intrat si in Epoca de Diamant...)

Partea buna ar fi ca, pana la urma, imbolditi-neimbolditi, ne-am trezit!

Limba romana pretinde ca cei care s-au trezit, s-au desteptat.

Partea didactica ar fi: daca tot ne-am desteptat, n-ar fi cazul sa ne stropim pe fata, mai des, cu apa rece?

Se spune ca apa rece - cat mai rece - este leacul prescris de Dacia Traiana impotriva incurabilei noastre metehne, caci, de veacuri, ne-am obisnuit cu naravul de a motai, de a picoti. Ori dormim dusi, ori atipim de-a-n-picioarele.

Sa fie, oare, doar o brodeala ca imnul nostru a fost botezat: „Desteapta-te romane"?

Nu sunt prima care pune intrebarea.

Desi nimeni nu contesta ca, mai mult sau mai putin, am fi, deja, destepti, exista chitibusari care se indoiesc c-am fi direct proportionali si destepti, si treji.

Au si ei argumentele lor.

Dar pana sa trecem la argumente, si eu as prefera versiunea „ Trezeste-te romane!" (N-ar avea, probabil, un rezultat direct, dar ar face bine la subconstient)."

Nr. de pagini : 316
Anul aparitiei : 2014