Un rau de foc pasional ar curge liber prin poemele Indirei Spataru, daca n-ar avea pus un navod peste trup (care navod poate fi si Societatea) si daca nu s-ar rasfata jucandu-se cu memoria culturala din toate sectoarele. Dar chiar si cu atatea cenzuri si eschive, febra senzuala tot atinge vibratii paroxistice si semnele ei rasar la tot pasul, ba prin trenuri ce alearga prin vene, ba prin niste „amprente rupestre” ce „tremura pe sexul meu siderat”, ba printr-o vale Uvedenrode personala (s.a.). In termeni de calamitate exerseaza Indira senzualitatea: „sunt un vapor pe strada/ iar tu un tren ce intra-n el/ cu viteza luminii”. Dar paroxismele astea par mai degraba incidentale (desi foarte recurente), caci Indira isi controleaza turatia pasionala si se joaca de-a improvizatiile (unele aliterative) pentru a domestici frustrarile cauzate de navod.

ALEXANDRU CISTELECAN

O carte marina, muzicala si unduitoare ofera Indira Spataru prin acest Navod peste trup, plina de nisip, scoici, pescarusi si mai ales senzualitate, uneori grava si incantatorie (in secventa „Blues”), alteori ludica si exhibitionista (in „Jazz”). E vechea aspiratie a cufundarii in viata pura si simpla, a intrarii intr-un sine mai profund prin abandonarea falsei identitati, a iluziilor de sine si

a aluviunilor culturale. Doar ca, imbibata de lumea cartii in care, de fapt, locuieste poeta, imi vine sa cred ca marea nu este altceva decat o metafora, o utopie, speranta neincrezatoare intr-o iesire necesara. O arata, pe de o parte, versurile „din mausoleul celulozei te ridici imbalsamat/ inoti apoi in sarcofag, spre larg”.

Iar, pe de alta parte, o arata poemele thanatofore din sectiunea mediana a cartii, „Intermezzo”, pline de amintiri dureroase despre o despartire tragica, dupa care „inima s-a topit, lumanare pe podea”.

DORIS MIRONESCU

Poezia Indirei Spataru degaja o senzualitate retinuta. In acest tip de scriere exista numeroase filtre prin intermediul carora se transforma realitatea launtrica. Fragilitatea ar fi un cuvant care ar defini intr-o oarecare masura poezia Indirei Spataru, daca nu ar exista unele tuse „masculine” ce-si au originea mai mult in observatie, in perceptie decat in traire. Astfel, „camioane, camioane/ descarcati ilustre taceri/ mersul peticit al istoriei/ trepidant te ataca la curba,/ te calca/ destinul/ cutit implantat in neant” degaja o anumita forta care este vizibila in mai multe parti ale cartii. Structurata inteligent pe trei sectiuni, „Blues”, „Intermezzo”, „Jazz”, cartea poate fi citita si ca un amplu poem despre pragurile existentiale, carora le corespund unele limite autoimpuse (navodul) si urgente de viata.

SERBAN AXINTE