Alexandru Mironescu n-a fost un dizident, ci unul din marii Rezistenti intelectuali romani care au traversat cu capul sus o intreaga epoca de ratacire ideologica, morala si politica. In acest sens, Jurnalul sau este marturia unei lupte zilnice de a nu se lasa zdrobit si devorat de ambitia dramatica si dezgustatoare a cotidianului socialist romanesc. Al. Mironescu gandea ca demnitatea umana consta inainte de toate in a ramane fidel principiilor si viziunii la care suntem capabili sa aderam. Jurnalul consemneaza tocmai acest efort de zi cu zi de a nu se desprinde, de exemplu, de chipul lui Hristos caruia autorul ii afirma o fidelitate de nezdruncinat, fiind totodata constient ca o asemenea atitudine, pe deplin asumata, poate perturba o viata de familie, numerosi prieteni si chiar societatea in cautare de repere in care a trait.

Pare-se, icoana Rugului Aprins agatata intre doua camere, canta! L-am crezut pe cuvant si cred ca Alexandru Mironescu a scris poeme si a tinut Jurnal percepandu-i sunetele. Poemele filocalice ca si Jurnalul sau nu sunt texte literare. Sunt mai intai si intai marturia unui crestin care aude si care se afirma intr-o solidaritate totala cu icoana rugaciunilor sale.

Andrei Paleolog