— Iata – urma parintele Rafail – vezi cum frunzele acestui copac, atinse de cea mai usoara adiere, se scutura si cad una cate una moarte la pamant? Ele nu insasi prin sine au intrat in fiinta, ci-si au obarsia in copacul care le este obarsia si le-a hranit pentru ca sa se hraneasca prin ele. Cad acum dupa ce si-au implinit menirea si sunt risipite de vant. Tot astfel si omul nu prin sine insusi a intrat in fiinta si nu numai prin sine si pentru sine traieste, ci-si are obarsia omeneasca din care face parte si care prin el vecuieste. Deosebirea e numai ca omul poate sa-si dea seama despre aceasta si sa se dumireasca asupra rostului sau in viata obsteasca. Frunza moare dupa ce nu mai are rost in viata copacului si e spulberata de vant; omul moare si el cand ii suna ceasul, si una din marile multumiri sufletesti e sa-ti dai in ajunul mortii tale seama ca ti-ai implinit, traind, menirea ca fiu, ca sot, ca parinte, ca om intre oameni. Sa nu te indoiesti, cucernice parinte, ca noi oamenii nu ne-am nascut ca sa traim – urma el ridicand glasul – ci traim pentru ca sa ne implinim menirea, si pustie, seaca, zbuciumata, nesuferita e viata muritorului care numai pentru sine traieste.