Cand eram adolescenta, mama – ca orice mama de adolescenta – ma mustra mereu ca stau cocosata. „Parca esti o camila!” – imi spunea, cu iubire, lovindu-ma usor cu palma peste spatele curbat, pentru a-mi obliga pieptul sa iasa inainte. De atunci, camilele mi-au devenit foarte dragi. Le simteam ca pe niste „rubedenii” indepartate, de care ma leaga fire neprevazute, si in fiecare calatorie a mea in spatii exotice cautam sa ma „intamplu” in preajma blandelor „corabii ale desertului”, sa le mangai pe crestet – daca erau ingenuncheate – sau chiar sa le incalec, fie si contra unui cost piperat, perceput de cate un localnic sufocat de saracie.

Cocotata metaforic in spinarea camilei tunisiene, am vizitat, iata, pentru mine si pentru tine, „Europa” Africii – tara desprinsa din istorie si pornita curajos pe nisipurile miscatoare ale Prezentului.

Vino cu mine, iti voi face loc pe spatele vehiculului meu bland si-ti voi arata locuri incarcate de Trecut, te voi plimba prin resorturi ravasitor de elegante, iti voi face cunostinta cu un popor si-ti voi vorbi despre Allahul sau si despre cumintenia pe care acesta a asezat-o in supusii lui. Te voi invata cum sa traiesti in verile ce fierb Africa, iti voi servi curmale si iti voi sopti cum sa targuiesti prin bazaruri ca sa nu iesi niciodata in pierdere, dar si cum sa te bucuri de bunatatile cu care ospitalierii tunisieni iti inunda farfuria.

Iar la sfarsit, lasand pe prosopul de pe plaja cartea ajunsa la ultima fila, ne vom stinge arsita trupului in albastrul de poveste al Mediteranei!

„Prin intermediul celui mai recent jurnal pe care il semneaza, autoarea rosteste catre noi o chemare. Asa cum numai muezinii cheama credinciosii la rugaciune, din siluetele minaretelor, inca de la prima lacrima de lumina picurata de Soare. Ea ne invita sa traversam, intr-o caravana epica, Tunisia, prezentata, fermecator, ca pe «o poveste si deopotriva o poezie, pe care, pentru a o descifra, trebuie sa-ti deschizi mintea si sufletul».” ADRIAN ARTENE, jurnalist