„Există două tipuri de povestiri în volumul de proze scurte Rămas-bun al lui Radu Părpăuţă: unul care sondează mediul satului moldovenesc, încă nepredat civilizaţiei tehnice şi fidel mentalităţii sale tradiţionale, cu personaje colorate, surprinse în firescul gesturilor şi vorbirii lor: o lume în care se rîde, se bea straşnic, se mănîncă pe măsură (cititorul rafinat va gusta pe îndelete paginile à la Creangă, Sadoveanu sau Păstorel Teodoreanu, în care erudiţia culinară este instrumentată comic), dar se şi suferă demn; şi unul care recuperează cotidianul ceauşist, dar nu în nuanţele sale sumbre, care oricum se subînţeleg, ci cu zonele sale de absurd, de exotism, de diversitate. Radu Părpăuţă e un prozator special de (re)descoperit!” (Bogdan Creţu)

Radu Părpăuţă, o spun din capul locului, are de partea lui geniul limbii. Vigoarea moldavă a acestuia, pornită din Neculce şi trecînd prin Negruzzi, Creangă, Sadoveanu, amorţise după Al.O. Teodoreanu. Cu Părpăuţă se reînzdrăveneşte miraculos – mai ales dacă ţinem seamă de cacofonia din jur –, cu hîtroşenie şi chiar cu o anumită dezabuzare, aliniindu-şi organic rafinamentul cărturăresc (autorul fiind umblat prin marile literaturi, mai cu seamă prin cea rusă, din care a şi tradus consistent), fără a trăi din nostalgii, ci probîndu-şi prospeţimea genuină dincolo de ele.“(O. Nimigean)