Descriere - Un dac la Roma

Un roman istoric și de aventuri, o poveste despre iubire, onoare și curaj pe fundalul confruntării dintre Decebal și Traian, care sunt și ei personaje principale.
La momentul apariției primei ediții, Un dac la Roma s-a bucurat de un enorm succes și a fost considerată cea mai bună realizare in proză a autorului. Au citit-o tinerii, captivați de eroi și de aventuri. Au citit-o adulții, interesați de fresca atat de bine documentată a vieții din Dacia și din Imperiul Roman.

– Preoţii Arvali s-au rugat lui Jupiter pentru izbanda romanului. Solii au pornit in toate părţile să vestească legiunilor războiul. Din Pannonia se vor indrepta spre noi patru legiuni, din Moesia Inferior şi Moesia Superior alte cinci. Tocmai de la Rin s-au urnit cateva legiuni spre Viminacium. Cohorte pretoriene şi trupe auxiliare au fost impinse incoace. De la marginile imperiului, Traian a chemat germani, sarmaţi, mauri, sirieni să se arunce asupra noastră. Asta scrie aici, Decebal. Să fie aprinse focurile şi să sune buciumele. In noaptea asta trimitem un sol lui Zamolxis.
Platoul pe care se ridicau zidurile Sarmizegetusei era mai scund decat varfurile munţilor din jur. Inconjurat din trei părţi de pante abrupte, in cea de a patra latură se invecina cu o altă creastă, a cărei coastă urca din apropierea cetăţii.
Sus, pe această coastă, fusese inălţat un puternic turn de apărare, din varful căruia vedeai pană departe, la Sargedava, la Blidaru, peste varfurile munţilor, pană la Piatra Roşie. Toate cetăţile şi bastioanele din jur se vedeau de pe culmea de langă Sarmizegetusa. Din acest turn se vesti prin foc primejdia, şi toate străjile din jur il văzură şi dădură şi ele alarma, mai departe. Vestitorii săriseră pe cai şi porniseră să colinde aşezările mai indepărtate, pierdute in cutele munţilor, unde nu ajungea lumina focului. La Sargedava ardea valvătaia şi chema poporul din campia netedă care se deschidea de acolo pană departe, cat vedeai, cu ochii. Călăreţii se opreau in mijlocul aşezărilor, suflau cat puteau in cornurile pe care le purtau agăţate de gat, şi strigau:
– Toţi bărbaţii să-şi ia armele şi să se strangă in cete. Romanul vine să ne calce locurile. Cine are sica sau sabie să vină cu ele. Cine are coasă, sau furcă, sau par afumat, să vină cu ele. Porniţi fără zăbavă spre cetăţile de care ţineţi.
De jos, de pe coastele Sarmizegetusei, tot poporul dac, bărbaţi şi femei, bătrani şi copilandri, urcaseră in faţa marelui sanctuar rotund. Coloanele aşezate in cerc aveau in capăt cate un vas de piatră in care ardea răşină frumos mirositoare. Pe drumul spre sanctuare incă mai urcau oameni, veniţi de prin imprejurimi, cu torţele aprinse. De departe privit, spectacolul era măreţ. Flăcările vaselor de pe coloane făceau să joace umbre pe feţele bărboase ale dacilor.
Sanctuarul mare avea in mijloc o incintă sacră, inconjurată de coloane subţiri şi albe. Din spatele lor apăreau Vezina şi alţi preoţi, Marele Preot ţinand in mană un vas de aramă prelungit cu un picior lung, in care ardea foc de răşină. La ivirea lui, poporul izbucnea in urale. In urmă păşea un tanăr frumos, cu ochii albaştri şi barba bălaie numai inele. El avea in mană un vas asemănător cu al Marelui Preot, dar mai mic, din care se inălţa un fum subţire de sămanţă de canepă şi mac. Tanărul păşea de parcă plutea, şi pe faţa lui stăruia un zambet fericit. Uralele zgomotoase in care fuseseră primiţi nu-l mişcaseră. Se părea că nimic nu-i poate tulbura zambetul. Fumul din vas ii invăluia capul, iar flăcările ii luminau straniu, de jos in sus, chipul, lăsandu-i pe obraz umbre care ii schimbau infăţişarea.
In faţa mulţimii stătea Decebal, inconjurat de nobilii de seamă, iar in spatele lui cei doi tineri, Dates şi Ziper. Langă altarul de sacrificiu, din apropierea sanctuarului, erau infipte pană la jumătate trei suliţi, cu varfurile in sus. Marele Preot şi tanărul care il urma se suiră pe cercul mare de piatră al altarului de sacrificiu.
– Zamolxis, il trimitem la tine pe cel mai curat, dintre daci! Primeşte solia noastră, Zamolxis!… El iţi cere să ne ajuţi in lupta care se apropie, şi să primeşti la tine sufletele vitejiilor. El iţi cere ca triburile dace să rămană credincioase Sarmizagetusei. El iţi cere să trimiţi ploaie şi fulger cand in luptă vom avea nevoie de ploaie şi fulger, şi să faci să strălucească chipul tău, cand vom simţi nevoia căldurii lui. Primeşte, Zamolxis, pe trimisul nostru!
Vezina se plecă smerit, apoi luă vasul de aramă din mana tanărului. Din randul celor care stăteau in spatele lui Decebal se desprinse un bărbat şi o femeie, părinţii tanărului sol. Mandru de alegerea pe care o făcuse Marele Preot, tatăl işi imbrăţişă băiatul şi ii spuse:
– Venas, fiule, te voi urma curand. Eşti singurul meu copil şi vom sta impreună in dreapta lui Zamolxis.
Il imbrăţişă şi se inapoie, lăsand-o pe mamă să se apropie. Ochii ei jucau in lacrimi. Nu o mai liniştea decat zambetul lui fericit.
– Venas, ne vom intalni toţi trei. Şi femeile pot pieri vitejeşte.
Mera, mama tanărului, era o femeie incă frumoasă, inaltă, trupeşă, părea mandră, deşi sufletul ii era speriat de ceea ce avea să urmeze. Durerea ei de mamă i-o molcomise gandul că in curand se vor revedea; era hotărată să piară luptand in războiul care incepea.
Cand şi ea se indepărtă de langă altar, din miile de piepturi izbucniră strigăte care se pierdură departe printre văile munţilor.
Fiecare dintre cei care erau de faţă ii strigau lui Venas ce să-i spună lui Zamolxis din partea lui. Se ivea rar prilejul să fie trimis cineva la Zamolxis, numai in cazuri grele, ca acela de acum, şi fiecare voia ca tanărul să-i spună zeului şi dorinţele sale.
Patru tineri il prinseră pe Venas de maini şi de picioare, il vanturară de cateva ori intr-o parte şi in alta, il aruncară in suliţele infipte in pămant. Toate trei il străpunseră, una trecandu-i chiar prin piept. Pe chipul lui stăruia acelaşi zambet fericit de mai inainte.
– Zamolxis l-a primit pe trimisul nostru! vesti Vezina, după ce se incredinţă că sufletul tanărului s-a inălţat la cer.
Urale şi mai zgomotoase izbucniră, fără de sfarşit. Zamolxis le făgăduise ajutor in lupta cu romanul. Zamolxis le făgăduise să-i primească la el pe viteji!…
Pe altarul de sacrificiu fură apoi aduse sarcini de nuiele uscate, dinainte pregătite. Trupul tanărului Venas fu aşezat pe ele, şi Vezina turnă răşină pe vreascuri. In strigătele mulţimii, apropie făclia de rug şi focul crescu repede, răspandind in noapte ploaie de scantei. Din piepturile tuturor celor de faţă izbucni un cantec de luptă, in care era vorba despre hotărarea lor de a-şi apăra locurile străbunilor, despre bucuria cu care işi vor da viaţa in infruntarea cu duşmanul. Corul acoperea toată valea, dand măreţie spectacolului. Cantau din tot sufletul bătrani cu bărbile albe ca lana, cu glasurile tremurătoare, bărbaţi in floarea varstei, cu glasurile ingroşate de emoţie, copii cu voci subţiri ca firul de tort şi cu ochii sclipind in lumina flăcărilor jucăuşe. Cantau bunicile cu nepoţi in braţe, mamele privindu-şi bărbaţii şi copiii, fetele căutand ochii flăcăilor. Cantecul era un jurămant – că niciodată duşmanul nu va călca pămantul strămoşesc, un jurămant prin care işi dăruiau viaţa.
Numai cand flăcările se molcomiră şi cand doar cenuşa mai rămăsese pe piatra rotundă a altarului, plecară spre casele lor, la lumina torţelor aprinse din valvătaia rugului.

Format:13*20

Numar pagini:320