Descriere - Luchian. Ochii, sufletul, mana

„…abia dupa-amiaza, in intilnirile cu Cecilia, in salon, in atelier sau, curind, pe cimpul verde de la marginea oraselului, unde el desena, iar ea statea si-l privea, urmarindu-i miinile si ascultindu-i sfaturile, despre culori care se vad si care nu se vad, despre nuante care exista si nuante care ar putea exista, despre umbre care cresc si descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre taria vibranta a aerului si scurta viata a soarelui dintr-o scinteiere fugara, abia atunci el ii strecura deodata in mina mica plicul cu colturi inmuiate de asteptare…”

„Asa s-au nascut si garoafele astea, acum. Cite ceasuri trecusera? Ceasuri sa fi fost, sau zile? Zile, dar cite? Inca era lumina afara, lumina aceea de toamna, si-n incapere aerul era incins, incarcat. Cineva a crapat usa. S-au auzit niste pasi, ceva soapte, apoi iarasi tacere. Motanul de Angora nu era de vazut nicaieri, probabil dormea visind tramvaie si vrabii, incolacit pe vreun colt de divan, intre perne grase, departe de oameni. Prabusit in fotoliu, scaldat in sudoare, cu vene albastrui zbatindu-i-se pe frunte si git, cu mina dreapta atirnindu-i deoparte, ca o ramura frinta pe linga trunchi, cu pensula legata de degete atingind podeaua cu virful sau umed si alb, miraculos inflorit la capatul toamnei, Luchian nu mai avea forta decit sa priveasca.”

„Se auzea o muzica, si lina, si vesela, ca din alta lume venita. Padurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu pasari si ierburi. Un cerb aparut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfiala de el si i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cind el a vrut sa-l dezmierde, animalul a tresarit si-a fugit, ridicind in urma lui rotocoale de argint. Cind muzica a tacut, padurea de mesteceni s-a despartit in doua, scotind la iveala o carare de liniste.”

Stefan Luchian s-a nascut pe 1 februarie 1868, in Stefanesti, Botosani. A fost primul copil al maiorului Dimitrie Luchian si al Elenei Kiriacescu. A crescut alaturi de un frate mai mic, Anibal. De la virsta de cinci ani, Stefan Luchian s-a mutat cu familia la Bucuresti. A copilarit in mahalaua Popa Soare si a mers la scoala primara din Tabaci. Tatal a murit in anul Razboiului de Independenta, iar cei doi frati au ramas doar in grija mamei. Dupa ce a urmat cursurile Liceului „Sfintul Sava”, a refuzat sa devina ofiter, asa cum si-ar fi dorit mama, si, pasionat in egala masura de desen si de muzica, s-a inscris la Scoala de Belle Arte si la clasa de flaut de la Conservator, pe care a frecventat-o doar o vreme. Dupa absolvire, a plecat la München si, mai apoi, la Paris. A invatat mai mult prin muzee decit in scoli, la fel cum in tara era mai atent la Grigorescu decit la profesori. Moartea mamei i-a intrerupt studiile la Paris. Revenit in Romania, si-a amenajat un atelier si, dezamagit si revoltat de arta oficiala, cautindu-si drumul si locul, s-a implicat in miscarea artistilor independenti. Viata boema a primilor ani pe cont propriu, cu casa la sosea si trasurica, a disparut odata cu mostenirea. A locuit in chirie, a lucrat cu indirjire, tot mai apropiat de cei umili si saraci. Boala, scleroza multipla, s-a manifestat grav in 1901. A reusit sa picteze totusi in natura in urmatorii ani, pentru ca din 1910, paralizia progresind, sa duca un trai intre patru pereti. Tintuit in fotoliu, a pictat preponderent flori. S-a stins din viata la 48 de ani, in noaptea dintre 27 si 28 iunie 1916, lasind lumii peisaje, portrete si flori, o opera incarcata de lumina interioara, adevar, sacrificiu.