Exista intrebari carora li se poate raspunde prompt si pertinent. De la cele ale experientei curente (Ce numar porti la pantofi?), pana la cele ale expertizei stiintifice (Ce este legea gravitatiei?). Exista si intrebari, cele ale primei copilarii, care par simple, sau suprarealiste, dar al caror raspuns solicita mai curand talentul metafizic sau fantezia: De ce are mana cinci degete?, Cine a inventat somnul? Exista, in sfarsit, intrebarile „mari“, intrebarile ultimative, carora imi place sa le spun „rusesti“, caci fac substanta multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce exista raul?, Care e sensul vietii? Pentru astfel de intrebari, nu poti sa propui un raspuns geometric, ci o analogie, o metafora, un „ocolis“ transfigurator. E cea mai adecvata solutie. Singura. In loc sa spui, savant: „uite cum stau lucrurile!“, spui: „hai mai bine sa-ti spun o poveste“. In cartea de fata, va fi vorba despre povestile spuse de Iisus, in efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul imparatiei Sale. Sarcina pe care si-o asuma e imposibila, asadar e pe masura divinitatii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fara sa cada in reteta si abuz doctrinar, si are de dat nu doar materie de reflectie, ci si motivatie de viata, suport existential.

Parabolele lui Iisus au rezistat binisor si in vremuri mai grele ca ale noastre. Ni s-a parut ca trebuie sa li se dea o sansa si acum, ca in nimbul lor respira, tenace, teme si solutii fara data si fara patina muzeala. Daca, din cand in cand, am reusit sa formulam intrebarea potrivita, nu ne ramane decit sa speram ca incercarea noastra isi va gasi, la randul ei, cititorul potrivit.

Andrei Plesu