Iconoclast de mare clasa, uneori la limita blasfemiei, Bernhard a fost toata viata in centrul unor scandaluri de proportii, provocandu-le cu o satisfactie neobosita atat pe scena literara, cat si pe cea a teatrului. Pricepandu-se ca nimeni altul sa polarizeze opiniile, a fost urat si, mai nou, adulat de compatriotii sai austrieci, desi a interzis prin testament publicarea oricarei carti, productii teatrale ori lecturi in Austria timp de 70 de ani.

„Maniac al dezastrului“, „nemilos si irezistibil“, „trivial si sublim“, un artist al exagerarii afisand un gust evident pentru hiperbola, Bernhard este creatorul unui stil unic, obsedant, cu fraze lungi, muzicale, cu repetitii interminabile care bantuie cititorul.

Extinctie este ultimul sau roman, un soi de testament plin de o forta devastatoare si, pe alocuri, comica. Multe voci il considera cea mai buna opera a sa.

„In spatele aparentului sadism lingvistic al lui Bernhard exista un scop mai profund. Se pare ca a preluat celebrul dicton al lui Wittgenstein care spune ca <Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele> si l-a ridicat la rangul de provocare personala. Asa se face ca a incercat sa-si extinda limitele exterioare ale propriului limbaj pana la punctul in care ar putea ingloba chiar si cele mai extreme forme ale experientei umane.“
The New Yorker

„Thomas Bernhard este unul dintre maestrii fictiunii europene.“
George Steiner