Inimi cicatrizate este si un roman despre conditia literaturii. Intr-un loc, Emanuel primeste spre lectura un text, a carui paternitate ii este, pentru inceput, necunoscuta, o carte care-l tulbura emotional, dar si fiziologic: „cartea asta nu semana cu nici un vers, cu nici o dulcegarie poetica, cu nici o criza de literatura. Continea un fluid veninos ce incet, incet si pe masura ce era cetita, intra direct in sange si crea ameteli si febre ca un subtil si virulent microb.“

Cartile, ca si bolile, il aleg pe Emanuel pentru reificare, iar ce conteaza, din punct de vedere literar, sunt etajele suprapuse ale transformarii, de la umanitatea postadolescentina la grotescul unei morti premature. Normalitatii noastre i se opune normalitatea literaturii, care – mai ales atunci cand joaca la doua capete: pe de o parte, realismul fantastic, de gasit la Kafka, Schulz, Walser; pe de alta parte, suprarealismul la care aderase din reflexele de apartenenta la o generatie revoltata – are un alt algoritm reproductiv.

Oroarea de chinurile fizice care-l sleiesc pe Emanuel de viata, dar ii ofera acces spre vis, aceasta scarba de sine este una dintre definitiile literaturii. In locul fiintei carnale, umorale, si asa degradate pana la pierderea functiilor primare se instaleaza romanul; in loc de amorul fizic, eroul traieste un amor pentru cuvinte inlantuite intr-un discurs; iar noua, cititorilor, ni se livreaza intalnirea cu tesuturile sensibile ale prozei lui Blecher, unul dintre scriitorii care „au trait in intimitate cu moartea“, dar „nu cu o moarte abstracta, nebuloasa, cu termen lung.

E moartea lui, precisa, definita, cunoscuta in detalii, ca un obiect“, cum scria si admiratorul sau,

Mihail Sebastian.