Amintirile din Casa mortilor se singularizeaza in creatia lui Dostoievski prin structura lor, deosebita si de scrierile anterioare, si de marile romane ce vor urma. Compozitional, aceasta carte a fost recunoscuta de catre exegeti drept "intermediara", situata intre "poezie" si "adevar" - marturie subiectiva si naratiune obiectiva. Ea este evident autobiografica, bizuindu-se pe documentarea exacta a martorului ocular, documentare ale carei urme nici nu doreste sa le disimuleze; dar este si arta autentica, rod al fanteziei creatoare, in stare sa transfigureze faptul brut in perla a constiintei. In literatura rusa a timpului, formele acestea laxe de exprimare, realizand osmoza vie a veridicitatii reportericesti cu generalizarile temerare, proprii imaginatiei artistice descatusate, au fost frecvente - dovada Povestirile din Sevastopol ale lui Lev Tolstoi sau Amintiri si cugetari, impunatoarea fresca creata de Herzen, in egala masura autobiografie individuala si a secolului. Dostoievski dorea sa convinga cititorul asupra autenticului relatarii, tinea mult sa nu incetoseze realitatea faptica printr-o doza prea mare de inventivitate, si de aceea a si renuntat la obisnuita sa maniera de expunere "dramatica", la construirea unor conflicte palpitante, care puteau parea neverosimile, optand pentru curgerea lina, prin excelenta "epica" a intamplarii, pentru dramatismul launtric al documentului. Ion Ianosi