Pe drumul desfundat de ploi, inainta o trasura cu greu. Campul era totuna de apa. Se lasa noaptea, si frigul incepea sa amorteasca crestele bulgarilor de noroi, iar baltile prindeau o pojghita subtire de gheata – ceea ce facea drumul si mai anevoios. Caii, asudati, mergeau pe sleau, sunand din telencele lor monotone: erau patru inaintasi, toti tineri, deprinsi cu vremea rea si cu noroaiele, fiindca erau nascuti in herghelie, la tara. Vazusera ei multe, de cand erau la grajd: pripoare, zapezi, ape mari, si mai cu seama tapoiul lui Stoica vizitiul; asa ca greutatile de acum nu i-ar fi oprit din mers, daca nu-i opreau haturile.

In adevar, Stoica, beat mort, ca sa-si tina cumpana pe capra, se rezema in haturi. Atunci trasura se oprea.

La fiecare popas, se auzea stapanul injurand:

– Ma betivule, ma, nu te-ai trezit !?…Ma!

Si la fiecare „ma”, rasuna cate un ghiont in spinarea vizitiului, dar fara niciun castig: pe dinafara cojocul gros, pe dinauntru rachiul tare, il puneau mai presus de pumnii „boierului”.

In cele din urma, Tanase Scatiu pierdu rabdarea. Cand se mai oprira caii inca o data langa crasma din drum, el iesi de sub cosul trasurii. Scaparau injuraturile de manios ce era.

– Da-te jos, boule, da-te jos. Trebuie sa ma urc eu pe capra, ca de-aia am vizitiu…