Cica erau odata o baba si un mosneag: mosneagul de-o suta de ani, si baba de nouazeci; si amandoi batranii acestia erau albi ca iarna si posomorati ca vremea cea rea din pricina ca nu aveau copii. si, Doamne! tare mai erau doriti sa aiba macar unul, caci, cat era ziulica si noaptea de mare, sedeau singurei ca cucul si le tiuiau urechile, de urat ce le era. si apoi, pe langa toate aceste, nici vreo scofala mare nu era de dansii: un bordei ca vai de el, niste toale rupte, asternute pe laite, si atata era tot. Ba de la o vreme incoace, uratul ii manca si mai tare, caci tipenie de om nu le deschidea usa; parca erau bolnavi de ciuma, sarmanii!

In una din zile, baba ofta din greu si zise mosneagului:

— Doamne, mosnege, Doamne! De cand suntem noi, inca nu ne-a zis nime tata si mama! Oare nu-i pacat de Dumnezeu ca mai traim noi pe lumea asta? Caci la casa fara de copii nu cred ca mai este vrun Doamne-ajuta!
— Apoi da, mai baba, ce putem noi face inaintea lui Dumnezeu?
— Asa este, mosnege, vad bine; dar, pana la una, la alta, stii ce-am gandit eu asta-noapte?
— stiu, mai baba, daca mi-i spune.
— Ia, maine dimineata, cum s-a miji de ziua, sa te scoli si sa apuci incotro-i vedea cu ochii; si ce ti-a iesi inainte intai si-ntai, dar a fi om, da' sarpe, da', in sfarsit, orice alta jivina a fi, pune-o in traista si o ada acasa; vom creste-o si noi cum vom putea, si acela sa fie copilul nostru.

Nr. de pagini : 24
Anul aparitiei : 2013