Sfantul Nicolae Velimirovici este, fara putinta de tagada, unul din marii scriitori bisericesti ortodocsi din veacul al XX-lea, de o mare prolificitate, lucru ce a facut sa fie socotit, pe buna dreptate, „Noul Gura-de-Aur al zilelor noastre... si dascal sobornicesc al Bisericii.”1 Potrivit cuvintelor unui alt mare teolog si parinte duhovnicesc sarb, Arhimandritul Iustin Popovici, „el cugeta intru rugaciune, el filosofeaza intru rugaciune. Poti simti ca, printr-insul, graiesc sufletele purtatoare de lumina ale marilor nevoitori ortodocsi, si mai ales minunatul suflet al Sfantului Simeon Noul Cuvantator-de-Dumnezeu. El il afla pe Dumnezeu intru rugaciune, si simte intreaga zidire. In rugaciunea sa, tuturor se face partas.” In chip paradoxal, insa, abia in ultimele decenii publicul roman a inceput sa cunoasca marea parte a scrierilor sale (chiar daca, cu niste exceptii notabile, adesea prin intermediul unor traduceri la mana a doua, din engleza sau franceza, si de o calitate mai indoielnica).