Poezia Luminitei Giurgiu vine sa sparga ternul unei lumi aflate la marginile pierderii de sine printro exhibare a unor realitati care se cladesc in spatele cuvantului, cerand imperios restabilirea echilibrului prin recuperarea valorilor care au stat la temelia binelui si a frumosului. Versurile ei, modern structurate prin ingambamentul care torsioneaza ideea si provoaca neincetat cititorul, sunt o dubla provocare: la accederea spre sensurile tainice, metaforice ale limbii, pierdute in decadenta era a postmodernismului in care ne situam literar, si la regasirea drumului spre o imagistica vie, stridenta, uneori acut surprinzatoare, dar binefacatoare pentru spiritul anemiat de tehnologizarea din ce in ce mai agresiva. O gura de aer proaspat e lirica Luminitei Giurgiu, un drum initiatic ce trezeste, distruge banalitatea si recucereste profunzimile de gandire, sens si simtire ale celui care patrunde in paginile cartii si in sensibilitatea unei poete care scrie cu o mana sigura de soldat imbracata intro manusa de catifea. Poeziile acestea sunt precum vinul vechi al carui gust te infioara si apoi te imbata. -Andra Tisher

  In universul poeziei Luminitei Giurgiu pare ca au erupt, in acelasi timp, toti vulcanii expresivitatii si ai simtirii. Acest lucru se datoreaza, in mare parte, vibratiei necontenite, dar si tumultului de stari, afecte, incertitudini, uimiri, generate de intreaga sonoritate a vietii, cum spune poeta intr-un vers. Este o poezie picturala si de-o versatilitate stilistica aparte, care pare sa nu isi epuizeze curand rezervele de cuvinte si de trairi intense. - Savu Popa

Iluzionista desavarsita a trucurilor cu figuri de stil, Luminita Giurgiu stapaneste prestidigitatia sensibilitatii receptorului in cadrul unor stop-cadre lirice incarcate cu starea suprema, aceea de levitatie lirica, te-am rugat nu te mai osteni sa-mi oblojesti fluturii reumatici din gradinile inimii/ nici spatele decoltat de trecerea timpului, dovedind in cel de-al patrulea volum al ei ca magia fiecarei pulsatii, care sfideaza moartea, rezida in poezie, acolo unde ce ai atins/ atins ramane/ ce te atinge/ nu are sfarsit. -Stefana Dicu