Cartea de fata isi propune sa ajute cititorii sa patrunda mai profund in esenta duhovniceasca a traditiei artei sacre bizantine. Arta bizantina nu poate fi condamnata ca nu este fireasca, realista, sau pentru ca nu reproduce fidel lumea exterioara. Scopul ei este unul foarte diferit. Ea are o functie religioasa. Ea cauta sa exprime lucruri duhovnicesti spre a-l ajuta pe om sa patrunda tainele religiei crestine, sa se ridice la un nivel superior al fiintei. Perioada bizantina este o perioada istorica si un loc in care oamenii au vietuit cu o aspiratie catre suprafiresc, catre vesnicie. Bizantinii credeau in tainele si adevarul revelate de Hristos, cu alte cuvinte, in minunata lume care exista dincolo de cea perceputa de simturile si ratiunea noastra, intrucat anticii s-au oprit in  punctul acela.

Lumea antica este imparatia logicii, masurii si a mortii. Bizantul este imparatia credintei, a emotiei duhovnicesti si a nemuririi.  Acest lucru poate fi limpede observat in arta fiecareia dintre aceste doua lumi. Crestinismul a rafinat „omul dionisiac si apollonic”, l‐a indreptat spre adancurile sale si i‐a daruit „ochi si urechi duhovnicesti”, spre a putea cerceta adancimile de nepatruns ale duhului si spre a asculta „dumnezeiestile ecouri”.