Cuvantul chinonic (chenonic) provine din adjectivul grecesc κοινωνικος (referitor la comuniune), de unde τροπαριον κοινωνικον, care inseamna cantarile executate la strana spre sfarsitul Liturghiei, cand se impartasesc (se cumineca) clericii si credinciosii.

Chinonicele sunt: duminicale, pentru toate cele opt glasuri bisericesti; saptamanale, adica pentru fiecare zi a saptamanii, si praznicale, pentru toate sarbatorile din cursul anului bisericesc. Cartea de muzica bisericeasca ce le cuprinde se cheama Chinonicar.

In Biserica Ortodoxa Romana se pastreaza, alaturi de termenul grecesc (chinonic), si cel slav (priceasna).

De aceea, in Transilvania si Banat chinonicul se numeste priceastna sau priceasna de la slavonescul priceastenic (comuniune, cuminecare cu Preacinstitele Taine, cu Sfantul Trup si Sfantul Sange al Mantuitorului Iisus Hristos), venind de la verbul priceastiti (a fi partas, a comunica, a se cumineca). Volumul in care sunt cuprinse se numeste Pricestniar.

Chinonicul putea fi alcatuit, in vechime, dintr-un psalm intreg ce se canta antifonic de catre cantaretul sau grupul de cantareti si credinciosi din strana dreapta si din strana stanga.

Ceva mai tarziu a fost redus la un singur verset, dar dezvoltat melodic, asa incat era socotit cantare de sine statatoare si se intindea pe o pagina, doua sau trei.

Chinonicul era nelipsit, atat in Biserica rasariteana cat si in cea apuseana, la momentul destinat lui in cadrul Sfintei Liturghii, atat in cea a Sfantului Ioan Hrisostom si a Sf. Vasile cel Mare, dar si la cea a Darurilor inainte-sfintite.

Pr. prof. univ. dr. Nicu Moldoveanu