Poezia este pentru mine o lume intreaga, nu o camera a singuratatii. Este un teritoriu in care memoria devine geografie interioara, in care iubirea si pierderea nu se anuleaza, ci se transforma una pe cealalta. Tatal, mama, copilaria, orasul, exilul si intoarcerea isi gasesc locul fara a fi reduse la teza. Poezia ma ajuta sa inteleg viata si oamenii, dar mai ales propria stare launtrica. Fara ea, cuvintele raman reci, iar lumea isi pierde din sensuri.

Dincolo de cromatica, poezia ramane un pact. Un pact cu adevarul, o asumare a responsabilitatii, o ardere care nu se consuma usor. Pentru mine, poezia este aer si sange. Aerul care apasa atunci cand introspectia se aduna si devine poem, atunci cand tacerea lucreaza adanc, fara zgomot. Sangele care nu e spectacol al durerii, ci energie creatoare, pulsatie vie. Scrisul este respiratie si hrana, emotie si constructie. Este o disciplina a inimii, o tensiune constanta intre impuls si reflectie, intre febra trairii si luciditatea care asaza. Cand aerul devine greu, poezia il strapunge. Cand sangele curge fara directie, poezia ii ofera ritm si sens. MIHAI FIRICA