Povestea unui holocaust urbanistic
Apocalipsa, dupa Pandele

Multe dintre fotografiile realizate de Andrei Pandele in acei ani, reproduse de altfel in carte, sint de exceptionala importanta, surprinzind cartierele pierdute ale Bucurestiului inainte de « holocaustul » urbanistic declansat de sotii Ceausescu sau momentul tragic al demolarilor in lant din anii ’80. De-a lungul cartii, Andrei Pandele reface istoria proiectului care a dus la mutilarea ireversibila a Bucurestiului, de la ideea care i-a « incoltit » lui Ceausescu dupa cutremurul din martie 1977 pina cind aproape toate resursele tarii erau folosite pentru acest proiect irational, faraonic : costurile de pina in decembrie 1989 au fost estimate la 1,75 miliarde de dolari, iar 16 ani mai tirziu suma cheltuita a urcat la circa
3 miliarde de euro.
Pe santier munceau constant circa 25 000 de oameni, constructori, muncitori, soldati, dar, in momentele de virf, 100 000 de romani au pus umarul la constructia Casei Poporului, in timpul careia au avut loc peste 1 000 de accidente de munca, soldate cu 20 de morti. Fotografiile din carte arata cita istorie a Bucurestiului s-a pierdut prin acest proiect-mamut, 57 000 de familii fiind dezradacinate, iar aproximativ o treime din centrul istoric si o sesime din zona centrala fiind complet distruse. Asta fara a mai vorbi despre efectele « perverse » in timp : inmultirea ciinilor vagabonzi si mutilarea coerentei urbanistice a Capitalei, care duce, treptat, la sufocarea ei. « S-a incetatenit incet-incet ideea ca nimic nu merita pastrat din oras, ca orice poate fi distrus, demolat, desfigurat, daca aduce profit. S-a intarit confuzia intre nevoile orasului si interesele unor grupuri de investitori », spune Andrei Pandele.
Autorul povesteste despre modul haotic in care se desfasurau lucrarile, iar apoi da cuvintul unor reputati arhitecti sau fosti colegi de santier, pentru a-si exprima punctul de vedere despre sinistra constructie. Sint discutate pe parcursul volumului si diverse solutii pentru viitorul cladirii, instalarea aici a Parlmentului fiind considerata o greseala : « Fastul cladirii, risipa fara masura a banului public, kitsch-ul deplin al decorului dezvolta in clasa politica megalomanie, profund dispret pentru nevoile reale ale alegatorilor si sentimentul apartenentei la o casta intangibila », scrie Pandele. « Cladirea-mamut consuma ea insasi o avere – numai utilitatile de baza s-ar apropia in 2008 de 4 milioane de euro – si ar merita, poate, sa fie gospodarita de firme private », propune autorul.
« Lucrarile nu sint gata nici pe departe in 2009. Cladirea-mamut este folosita numai partial. Palatul Parlamentului este o mica fractie din zona terminata a Casei. Mai mult de jumatate din volumul cladirii nu este incheiat, finisat si folosit. Si poate ca nici nu va fi vreodata », mai avertizeaza Andrei Pandele. O alta informatie interesanta este ca, la inceputul anului 1990, Guvernul roman a refuzat doua oferte de cumparare a cladirii : din partea magnatului Rupert Murdoch, pe un miliard de dolari, si din cea a guvernului japonez, pentru o suma si mai mare. [...]

Doinel Tronaru,
Cotidianul, 26 octombrie 2009, p. 16

Album foto,povestea cladirii,
amintirile si opiniile
arhitectilor