Asadar, viata e doar timpul‑spatiu ce ni s‑a dat in vederea trecerii intr‑o stare pe care revelatia o lumineaza prin nadejdea Invierii si jertfa lui Hristos o usureaza prin preluarea bagajului nostru pecabil.  Dificultatea acestui puzzle e data de faptul ca supravietuirea in alta dimensiune, spirituala si mereu personala, depinde de optiunile noastre, altfel spus de felul in care ne‑am utilizat, pe drumul terestru, infricosatoarea calitate de a fi liberi. Nimic nu inlantuie mai mult decat libertatea: te pune sa alegi binele si, oricat s‑a straduit postmodernitatea sa relativizeze granitele, raul ramane reperabil: nu prea avem scuze. E reperabil decalogic, e usor de surprins si prin analiza efectelor sale distrugatoare. Cu acest rau, intruchipat in fel si chip, traim, pentru ca ne apartine, e chiar rezultatul alegerilor noastre, de la cele etice si politice, pana la cele axiologice. E zestrea inseparabila de noi, atunci cand ne definim ca fiinte irepetabile. Toata istoria culturii expune gama tentativelor noastre de a modifica, eluda, ignora, transfigura aceasta lege de fier. Fie prin propensiunea dionysiaca, orgiastica, placut anihilanta, fie prin totalitarism, ca era a maselor, sau prin panoramarea (surogat de omniscienta divina) la care ne expune, fara incetare, epoca digitala. Strategii escapiste!

Insa exista sinele, care palpita interogativ, exista singuratatea reflexiva in care ansamblul coclit al lumescului se reduce subit la chipul din propria oglinda. In aceste clipe inconturnabile, ne speriem mortal de moarte sau ne‑o dorim, ca niste netoti disperati. Nesansa e ca nu putem imagina posteritatea decat in termeni analogici, fie ca tinerete vesnica, de basm, fie ca stare de beatitudine transfigurata, doxologica, taborica. Atunci cand luam sub pamant ce‑i mai bun pe pamant, ne lovim de ambiguitatea ultima a oricarei intruchipari eshatologice. Din toate scenariile noastre mentale lipseste (si n‑ar trebui, caci nu are cum) tocmai Tertul, Dumnezeu. Eu, cu mine insumi, plus El, misterul nepatruns care a dobandit o figura umana prin Iisus Hristos. Si e tare greu sa gandesti istoria sacra doar ca pe o ipostaziere mitologica, semitica, a unui profetism mesianic. De ce a modificat acea obscura povestioara intreaga istorie a omului? Nu cumva pentru ca, pur si simplu, in coltul ei umil, intre mari civilizatii orgolioase, a facut loc Adevarului? Argumentul autoritatii, atat de nesuferit rationalistilor, are o greutate iritanta, dar nu prea poate fi ignorat. Din textul evanghelic a rabufnit o energie (da, ne folosim de metafore) pe care nimeni – Cezar sau Demon – nu a reusit sa o blocheze. Energia smereniei, a umilitatii care triumfa. O metoda, o lectie si un imperativ la care, chiar respingandu‑le pentru o vreme, recurgem in extremis. Caci ce e omul muribund, daca nu sediul unei stingeri a luciferismului si citadela precara a unui pact expiator?