Dupa trei volume de versuri mai mult decat remarcabile, Diana Geacar ne surprinde cu cateva povestiri scrise in acelasi registru minimalist, temele sale predilecte fiind singuratatea, lipsa de comunicare, uratul existential, oboseala. Indiferent daca decupeaza  secvente din filmul unor existente marunte, daca evoca, fara obisnuitele accente nostalgice, cu un realism crud, scene de adolescenta sau daca abordeaza parabola cu vagi radacini kafkiene, tonul este mereu dezabuzat, oamenii - singuri si obositi, iar sentimentul esecului este prezent pretutindeni. Asupra unor teme majore, cum ar fi dragostea, viata de cuplu, maternitatea este proiectata o lumina violent demistificatoare, totul este insignifiant, banal si tinde sa se prabuseasca in derizoriu. Tragicul Dianei Geacar fiind, in cele din urma, tragicul lipsei de sublim si de tragic, drama sufocarii in banalitate. - Octavian Soviany

Singuratate, depresie, nevroza, disforie, exasperare - toate in cantitati enorme,insuportabile, injectate pana in capilarele fiecarei fraze. Toate coaguland in imagini de o frumusete intunecata si maladiva. Toate, in acelasi timp, tanjind pana in aceleasi capilare dupa atingerea umana, dupa caldura altui suflet sau macar a altui corp. Putini pot suporta asemenea cantitati de singuratate; dar si mai putini le pot transforma in literatura atat de calda si de umana. Diana Geacar este unul dintre acesti foarte putini. - Radu Vancu