Ceausescu s-a hotarat sa lase in pace randul ce-i dadea de furca si a impins maldarul de file, parca gata sa se ambaleze intr-un dialog, dar in ultima clipa s-a razgandit. S-a lasat doar pe spatarul scaunului si a intrebat moale, cu plictiseala initiala, acum expusa nestingherit: „Si ce vezi tu rau in faptul ca niste scriitori tineri se adreseaza, printr-o telegrama, secretarului general al partidului? l-a intrebat pe Mizil.N-au scris nici la Europa Libera, nici la americani. Nici chiar la Moscova!", si si-a intors spre mine sageata unui ochi fals amenintator. Mizil nu s-a lasat, a mai comentat ceva, dar se vedea ca numai de forma, ca sa nu-i dea pe loc satisfactie sefului. Ii stia obiceiul de a taia uneori elanuri provocate de un zel deplasat, prin dusul rece al logicii simple, elementare, una exclusiv de bun simt. „Mai lasati-i, mai, in pace, sa respire si ei, nu-i dadaciti atata! Ei se supara, ei se impaca, asa sunt scriitorii. Vad ca noi, pe aici, mai trebuie sa ne obisnuim cu democratia, ei au deprins-o repede.“ - Dumitru Popescu, Panorama rasturnata a mirajului politic