Maria Zlatan Chihaia paseste cu sarguinta creatorului de poezie pe drumuri singuratice, cautand cu voluptate nemurirea. Traind revelatia ca Universul ii apartine, poeta se situeaza ca un Demiurg in centrul lumii fictionale, cuprinzand cu un ochi ciclopic Cerul si Pamantul. Ea transforma in poezie tot ce-i creeaza stare de vibratie, iubire, speranta, dor, departare. Natura, cu linistea si nelinistea ei, devine uneori ostila, o asalteaza cu stihiile devastatoare, alteori cauta cu o ravna neomeneasca nemurirea, tot in vecinatatea Cerului si a Pamantului.

Acest mod de facere a poeziei vine dintr-o traditie arhicunoscuta in lirica romaneasca si isi trage seva din experimentele lirice de la inceputuri. Constienta ca omul este materie in miscare, Maria Zlatan are constiinta tragica a trecerii ireversibile a timpului, constiinta pacatului primordial, lasandu-se supusa si ciuruita de pacate, ceea ce nu e o noutate in discursul liric de-a lungul timpului.

Poemele par, in curgerea lor taraganata, sententioase, incercand sa ne convinga cat de fragila este viata si cat de intens trebuie traita, pana cand devine vesnicie, intre dimineti si amurguri,/ cand lumina se sparge ca valul,/ in pulberea de stele ,,fara opriri”, caci omul fiind calator/ efemer pe pamant,/ primeste haina de lumini si aripa de gand, (Vesnicia)-. Versul pare o rastalmacire in maniera stanesciana, cu celebrul vers a la Nichita: schimba-te repede in cuvinte, iti zic, dupa cum si poeta ne indeamna sa ne schimbam in lumina, pentru a intra in nemurire.

De altfel, tot volumul este strabatut de motivul luminii in multiple variante semantice, campuri luminoase, curgand din Calea Lactee: Culeg toate stelele din Calea Lactee/ Si le insir cu drag la gatul tau, femeie!/…cu lumina din zori,/-(Asteptare) Poeta are certitudinea ca si timpul isi bate secundele,/vesnicia s-o prinda-(Calator)

Motivul drumului si al dorului este des intalnit de la un capat la altul al volumului, imbracand, contextual, multiple semnificatii. Drumul este cu dus si intors, el apare in variante semantice, sub forma de poteci si cararui. Dorul se multiplica in variante, devenind un curcubeu. Uneori este inchis in vasul de lut, iar sufletul se zbate/ sa lege amintirile de visele in zbor,/ pana la cer pentru a gasi… pacea divina.

Fiecare poem este o scurta confesiune a unui eu, traindu-si limitele omenesti pe fondul unui zbucium interior, dublat de o natura, fie luminoasa, fie ostila, indurand navala stihiilor, frigul iernii. Numai vantul, in ipostaze umane, o salveaza, o mangaie, o seduce, o cuprinde in rafale, ii alina durerile. Cu toate acestea, poeta isi lasa sufletul ciuruit de pacate flamande.

In marturisirile ei directe, lasa sa se intrevada ca ,,ca nimic din ce este omenesc nu-i este strain”, dictonul poetului latin Terentiu. Totul sta sub semnul dorului care doare cu cat drumul e mai lung, cu cat departarea se pierde in zare. Ma las prinsa in brate doar de rafale de vant… caci, se destainuie poeta, Stihiile ma impresoara cu fata lor hada -(Floarea de pelin).

Iubirea, in viziunea Mariei Zlatan, este un ritual implinit numai in mijlocul naturii, iar absenta iubitului, plecat departe, inseamna uneori asteptare si dorinta. Mirajul naturii potenteaza starea de dor, in mireasma florilor de tei. Cu toate aceste proiectari in vesnicia naturii, poeta nu reuseste sa treaca dincolo de ceea ce este omenesc. Caci totul se consuma in clipele efemere si-n flacara de dor (Speranta si dor), intrucat este convinsa ca Intre cer si pamant viata curge-n tumult.

Poezia Mariei Zlatan se lasa atinsa de aripa ingereasca, dar numai pentru a primi binecuvantarea lumeasca. Ea traieste iubirea deopotriva cu nevoia de smerenie, dar, in acelasi timp, cum spuneam, avand constiinta pacatului adamic. Uneori isi doreste sa devina prima fiinta in Gradina Raiului.

Discursul liric al poetei penduleaza intre doua coordonate spatiale, ceresc si pamantesc, toposuri de lumina, de speranta, de durere si implinire, de vise si deznadejde, tot ceea ce-i este dat fiintei umane sa traiasca in clipa cea repede (ca sa amintim rostirea eminesciana).

Imaginile poetice sunt adevarate explozii de lumina, culese din fiecare anotimp, partas la dorurile poetei, pe drumuri care urca si coboara, care se duc si se intorc, intr-un du-te, vino ametitor. Aproape ca nu e poem in care sa nu apara motivul drumului, al noptii, al lunii, al visului, dar, mai ales, al dorului.

Privind in ansamblu acest grupaj de poeme, asistam la o prelunga confesiune lirica din care nu lipseste niciun detaliu dintr-o natura exhaustiva, martora permanent la dorurile poetei.

Ramane de vazut daca poeta Maria Zlatan isi va canaliza confesiunea intr-o alta dimensiune stilistica, prin transcendere, prin iesire dintr-un real care o asalteaza ametitor, pentru a se aseza pe un alt piedestal, daca starea poetica o va imbia sa-si destainuie trairile pe hartie.