Dreptul concurentei a fost definit ca fiind ansamblul de reglementari menite sa asigure, in raporturile de piata interne si internationale, existenta si exercitiul normal al competitiei dintre agentii economici, in lupta pentru castigarea, extinderea si pastrarea clientelei[1].

Aceasta ramura s-a conturat relativ recent, fiind in opinia multor autori o disciplina compozita cu elemente structurale din dreptul administrativ, civil, procesual civil si comercial, formata din reglementari care asigura corectitudinea competitiei economice pe piata si exercitarea loiala a acesteia.

El are astfel o vocatie interdisciplinara, fiind influentat, in mod precumpanitor, de mecanismele economiei de piata si se afla in plin proces de structurare. Dreptul concurentei cuprinde mai multe sub-diviziuni sau sub-ramuri, cele mai importante fiind: dreptul anti-monopol (practicile anticoncurentiale, concentrarile economice si ajutorul de stat), cat si dreptul concurentei neloiale.

In ce priveste natura juridica, aceasta ramura de drept poate fi considerata ca facand parte, in principiu, din categoria dreptului public, deoarece cuprinde norme imperativ-prohibitive, a caror respectare este monitorizata in numeroase cazuri de organe specializate ale administratiei publice, cum ar fi Consiliul Concurentei.