„<Dupa ce secretarul organizatiei de baza a refuzat sa-mi dea recomandarea pentru calatoria peste hotare, dupa ce comitetul oamenilor muncii mi-a respins recomandarea, dupa ce, la 10 luni dupa cele de mai sus, am scris o noua cerere, dupa ce Sectorul de Partid mi-a respins cererea, dupa ce am reusit sa ma inscriu pe lista de audiente la Prim-Secretarul Sectorului de Partid, dupa ce Serviciul Personal mi-a comunicat ca raspunsul Sectorului de Partid a fost se respinge cererea, dupa ce m-am adresat, conform legii, forului superior, dupa ce, trecand doua luni si neprimind raspuns scris, m-am prezentat personal la Primaria Capitalei, dupa ce mi s-a spus ca acest for confirma decizia ‘antevorbitorului’, dupa ce am inaintat o cerere presedintelui Republicii, caci asa-i omul care are microbul calatoriilor, merge pana-n panzele albe...>

Astfel a primit tata, in 1978, ca si in celelalte dati, pasaportul. Povestit cu dezarmanta sa candoare si o singulara pasiune enciclopedica pentru arta si viata cetatii umane, acest mirabil periplu ii va marca, de fapt, destinul. In acea calatorie a reusit sa transmita Europei Libere o scrisoare despre o crima nestiuta a lui Nicolae Ceausescu: sistarea lucrarilor de consolidare a blocurilor din capitala avariate de cutremurul din 1977, toate resursele, umane si financiare, urmand sa fie folosite pentru viitoarea Casa a Poporului. Scrisoarea a atras furia dictatorului si a Securitatii si latul avea sa se stranga in jurul tatei in decembrie 1984. A urmat deznodamantul cunoscut. Ce ramane? Deocamdata, un vid de justitie. Si lumea lui de pasiuni fara hotar, din care putem <vedea>, in aceste pagini, o frantura.” (Andrei Ursu)