Homo creatus est este al cincilea volum din seria Explorarilor in teologie.

In viata si moartea sa pamanteasca Isus desavarseste ceea ce incercase sa traiasca omul cel drept veterotestamentar: existenta lui nu vrea sa fie nimic altceva decat pura slavire a Tatalui: el nu a venit sa faca vointa sa, ci a tatalui, el nu face cunoscuta invatatura sa, ci a celui care la trimis. Oamenilor le este interzis sa poarte toate acele titluri care ii apartin doar lui Dumnezeu, precum Tata, Invatator. Spre deosebire de pofta de dominatie a regilor pamantesti, el imprima poporului sau, prin cuvantul si exemplul sau, faptul ca "dorinta de a deveni mai mare" nu se poate realiza decat prin umilinta in pura atitudine a slujirii, coborand pana la "ultimul loc". Suferinta este strigatoare la cer, dar limbajul ei inaudibil este o rugaciune a creatiei si a umanitatii catre Dumnezeu, rezumata in Fiul rastignit. O rugaciune auzita si inteleasa in inima lui Dumnezeu. "Cel ce a zidit ochiul, oare nu va vedea?" spune Dumnezeu in Vechiul Legamant. Iar continuarea nu poate fi decat: Eu, cel care permit suferinta lumii si, intr-un anumit sens, am incorporat-o chiar in creatie, ar trebui, ca un insensibil, sa nu stiu ce inseamna aceasta? Putine cuvinte exista in Sfanta Scriptura care sa fie mai uluitoare decat cuvantul indelung rabdatorului lov cu care ii raspunde sotiei sale revoltate: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele?" (lov 2,10). Acest cuvant devine complet transparent abia de pe cruce. Dar de acolo unde tot pacatul este strans impreuna si povara lui este asumata, el are o valabilitate finala.