Faunul de marmură este unul dintre cele mai bune romane ale lui Nathaniel Hawthorne. Carte combină o povestire asemănătoare celei a lui Adam şi Eva, cu un decor romantic şi plin de mister. În locul unui singur protagonist şi antagonist, Hawthorne creează patru personaje, toate reprezentând nişte artişti şi toate bucurându-se de aceeaşi atenţie. Miriam, pictoriţa, pare a reprezenta răul ascuns, deşi îşi doreşte să fie pură, la fel ca prietena ei, Hilda. Donatello, copilul exuberant, faunul şi contele de Monte Beni, este în curând doborât primind o povară pe care să o poarte toată viaţa. Kenyon, sculptorul, pare singurul personaj care nu este tras în jos de nici o trăsătură de caracter. Este blînd şi bun, fără însă a fi pur. Kenyon râvneşte la mâna Hildei, deşi se teme că ea nu-l va iubi niciodată. În cele din urmă ajungem şi la pura, dulcea şi inocenta Hilda. Ea provine dintr-o familie de puritani din New England, şi este extrem de credincioasă. Povestea se învârte în jurul acestor personaje şi a crimei lui Miriam şi Donatello. Hilda se trezenşte martoră a acestui act, şi atunci caută alinare şi sfat în confesionalul catolic.
Romanul reprezintă o privire provocatoare asupra artiştilor americani din străinătate şi este prezentarea modului în care gândirea europeană influenţează moralitatea americană, care anticipează operele lui Hanry James, F. Scott Fitzgerald şi Ernest Hemingway.

„Opera lui Hawthorne este o critică autentică a moralităţii puritanilor, a moralităţii transcedentalilor şi a lumii pe care o cunoştea – autentică prin fidelitatea artistului, nu prin simpla convingere a omului. Este o operă critică la fel cum opera lui Henry James este o critică a Americii timpului său şi la fel cum operele lui Turgheniev şi Flaubert reprezintă o vedere critică asupra Rusiei şi a Franţei epocii lor“ T.S. Eliot