In Europa, filosofia apare la vechii greci, apoi la romani si isi continua linia evolutiva in spatiul cultural european pe masura ce popoarele din acest spatiu geografic isi vor crea propiile modele existentiale si vor dezvolta propriul limbaj filosofic – limba fiind prima conditie in creatia culturala, pilonul-fundament pe care se sprijina si se dezvolta cultura.

Filosofia romaneasca „incepe” tarziu, odata cu scrierile lui Dimitrie Cantemir si Samoil Micu – cand filosofia europeana cunoscuse deja influenta greaca,  romana, medievala, bizantina si latina – si isi inceteaza evolutia, dar nu si existenta – avertizeaza Gheorghe Vladutescu! – in anul 1948, cand este „nevoita sa iasa din istoria vremii”.

Aceasta va fi marcata, in primele sale etape, de procesul de identificare si dezvoltare al propriului limbaj, apoi de mimesis, prin preluarea marilor teme ale filosofiei occidentale, precum si de incercarile de identificare ale propriei naturii, ale realitatii sale valorice.

„Cu faptele sale mari si mici”, filosofia romaneasca cuprinde in istoria sa eforturile sistematice ale reprezentantilor sai – Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Mircea Florian, Mircea Eliade sau Lucian Blaga –  de a-si identifica directia si de a-si defini orizonurile; incercari care nu au ferit-o – insa –  de mimetica sau alte capcane! Dar care i-au conferit propriul spatiu si timp cultural, si care au imbogatit istoria acestui neam...

„Dimitrie Cantemir (1673-1723) scrie Divanul in romaneste (editia este insa insotita de textul grecesc), apoi in latina – Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, Compendiolum universale logices institutiones, pentru ca in 1705 sa revina la limba autohtona, in Istoria ieroglifica, aceasta ca un certificat de nastere al filosofiei noastre”.