In aceasta carte, incerc, de fapt, sa-mi schimb instrumentele si felul de a scrie critica literara. Pentru ca insasi conditia criticii literare s-a schimbat. Dintr-un gen diurn, care atingea o maxima stralucire – vezi explozia ei, din deceniile ’60 – ’80, cand devenise genul dominant al literaturii –, critica a devenit o disciplina aproape subversiva, practicata pe ascuns (in Universitate) sau in locuri dosnice (revistele literare, care au – toate – tiraje confidentiale).

Critica s-a transformat, asadar, fara sa vrea, intr-un gen nocturn, practicat de „lunatici” si accesibil numai acestora. Tinerii scriitori ii refuza diagnosticul, cei mai varstnici se supara daca nu sunt laudati peste masura, iar presa ii da cu tifla, subliniind in orice imprejurare superioritatea (si avantajele) publicitatii, in raport cu desueta judecata de valoare. Si aceasta, deoarece acea splendida explozie a metodelor de lectura, a formelor si modalitatilor critice, din deceniile anterioare, a secatuit de fapt disciplina. Si a multiplicat la nesfarsit posibilitatile interpretarii, pana cand intelesul textului literar a devenit cu totul obscur si, in fond, chiar facultativ.

Totul este pus sub semnul intrebarii, iar sacrosancta valoare estetica, pe care jura critica modernista, a fost de mult relegata din discursul critic.

Care discurs incepe sa semene, astfel, cu o noapte adanca, in care mai palpaie, ici-colo, asemenea unor stele palide, ramasitele unor certitudini. (Razvan Voncu)