„Drumul se deschidea tot mai mult inainte, umbrit de arbori inalti. Ii veni in minte profilul magicianului, mainile lui acoperite cu manusi de matase tesand visuri de-o clipa. De-ar fi avut o bagheta care sa-i schimbe viata, n-ar fi stiut sa o manuiasca. Ar fi inventat acelasi univers ticsit cu masini scumpe si case luxoase, un univers creat pentru el, cu femei iubitoare si bauturi scumpe, cu ore risipite in placeri de duzina. S-ar fi prefacut ca era fericit – si chiar ar fi fost o vreme –, jucand aceleasi carti, alese cu grija din joben. Le-ar fi amestecat de nenumarate ori, executand tot felul de trucuri, sa-i mai treaca timpul, convins ca la final avea sa ramana cu cartea dorita. O carte al carei mister ar fi zacut ascuns in pachetul de carti.

Prin aerul crud al diminetii zari surasul palid si vlaguit al magicianului, ca o frunza uscata. Un suras invins, inmuiat intr-o licoare amara. Prea multe carti, carti care, manuite de bagheta lui Luke, nu aveau puterea sa insemne ceva. Ii lipseau necunoscutele, incertitudinile care sa-i fiarba sangele in vene. Luke se gandi la orasul pe care tocmai il parasise. Care-l chema cu cantecul lui curgator. Care avea sa-l cheme mereu. Cartea trasa la intamplare de destin. Surase larg, dezvelindu-si dintii albi. Acela trebuie sa fie mirajul clipei. O carte trasa la intamplare de destin, jucata pana la capat, fara niciun gand. Fara sentimentul victoriei sau al esecului. Placerea jocului. Atat. A oricarui joc.“ (Diana Lis)