Lidia Lazu semneaza o poezie delicat-confesiva, parcelata pe momente distincte, cu o structura de jurnal. Desi termenul structura e oarecum inadecvat acestei materii de fragezimi ce se transcriu ca atare, fara grija unei osaturi, a unui tipar ce i-ar stanjeni fluiditatea, evanescenta.

Fiinta respira neconstransa de nimic, supusa doar clipei, incantatiei tranzitoriului. Asteptarile sale sunt naiv-fabuloase, in continuitatea unei copilarii care nu s-a epuizat, care-si traieste intens uimirile, dezvoltandu-le fin imaginativ…

O atare autoscopie fantezista este rodul unei virtuozitati a simplitatii. Coeziunea textului se produce in jurul acestei neputinte de a accepta ordinea pragmatica, meschinaria, in numele unei candori funciare.

La polul opus criticismului luciferic, poeta se daruie lumii nu doar prin contemplatie, ci si printr-un soi de automatism existential, lasandu-se in voia lui, sublim lipsita de vointa.

Ceea ce e o morala a extazului.