Interpretarea juridica nu poate fi realizata decat in functie de fapte, dar situatia de fapt nu poate fi determinata decat in functie de norma juridica (regula de drept). Aceasta tensiune dialectica intre interpretarea dreptului si calificarea faptelor este bine cunoscuta de juristi. Apropierea treptata de hermeneutica si de critica permite sa se depaseasca separatia radicala dintre text si ratiune, instaurata de modernitate, ale carei efecte distructive pentru interpretarea juridica s-au putut constata. Pentru dreptul contemporan care se gandeste ca „drept pozitiv”, este intr-adevar imposibil sa se conceapa o stiinta sau chiar macar o practica rezonabila a dreptului, care nu impaca, intr-un mod sau altul, autoritatea unui text obligatoriu si realizarea unui rationament liber. Unul dintre meritele intensei dezbateri contemporane din jurul interpretarii consta tocmai in aceea ca a deschis aceasta posibilitate in planul conceptual.

Interpretarea este, deci, problema centrala a ratiunii juridice. Stiinta dreptului vine, dupa mult timp, sa dea o definitie metodelor si tehnicilor, sa le stabileasca sau sa le critice caracterul rational si legitim, precum si sa le evalueze contributia la cunoasterea dreptului.