Parintele Constantin Sarbu a fost orfan, crescut de o bunica simpla, nestiutoare de carte, care lucra cu ziua pentru a-l tine pe el la scoala, dar plina de credinta in Dumnezeu. Ea ii zicea: „Tu sa te faci preot, ca sa ma pomenesti si pe mine!”. El, copil sarman, cuminte, modest, obisnuit sa nu doreasca nimic, sa renunte la orice! Invatat de mic sa se roage lui Dumnezeu, sa creada in El si sa viseze la ziua in care va fi slujitorul Lui la sfantul altar – vis si ruga ce i s-au implinit.

 Toate zilele Parintelui au fost numai stradanie de a-i invata pe oameni, de la lucrurile inalte pana la cele mici. Cine are o busola si se orienteaza bine dupa ea, stie totdeauna cu siguranta incotro se duce. Cine are cuvantul lui Dumnezeu si se conduce mereu, ascultator, dupa el, stie totdeauna unde va ajunge. Acela stie ca se duce spre Dumnezeu, ca se duce dupa Dumnezeu si ca va ajunge la Dumnezeu, pentru ca un astfel de suflet umbla in lumina. Lucreaza cat este ziua si este fiu al zilei (I Ioan 1:7)

 A facut ani numerosi, lungi si grei de detentie, de care nu s-a plans niciodata si nu a acuzat niciodata pe nimeni, fixandu-i-se apoi domiciliu obligatoriu in Baragan.

 Dupa 1965, a refacut in Bucuresti biserica Sapientei. Pentru credinciosii ce veneau acolo, fiecare duminica era o preaminunata scoala de crestere duhovniceasca. Primeau putere si har – dupa cum spunea Parintele – si simteau o pace launtrica si o bucurie care le lumina viata si le dadea taria de a infrunta greutatile ei.

 Securitatea i-a cerut Parintelui, cu „marinimie”, sa-si aleaga singur sfarsitul. O operatie facuta de un medic bine „instruit” i-a adus mutarea din moarte la viata in ziua de 23 octombrie 1975. Parintele Ilarion Argatu, chemat pentru ultima sa impartasanie, a vazut in jurul capului Parintelui o aureola aurie si a exclamat: Cununa de martir!

 In ultima sa noapte de viata, ne-a lasat cateva cuvinte-testament: Eu voi fi permanent cu voi. Chemati-ma! Nu uitati ca rugaciunea este totul si ca rugaciunea in biserica este si mai importanta.