Nu doar mitologia si cultura greco-romane dovedesc ca leaganul civilizatiei Batranului Continent este situat in arealul mediteraneean dintre Elada si Lazio, ci si coagularea unitara a puterii politice si administrative intr-o mare parte a Europei, Africa de Nord si vestul Asiei. Dupa reformele constitutionale ale lui Augustus din secolul I i.Hr. pana la anarhia militara din secolul al III-lea d.Hr., imperiul a fost condus din Roma (27 i.Hr.–285 d.Hr.). Sub presiunea valurilor migratoare succesive si in urma schismei crestinismului, superstructura  a fost ulterior divizata in Imperiul Roman de Apus – cu capitala la Roma si apoi la Ravenna – si Imperiul Roman de Rasarit – cu capitala la Constantinopole. Partea apuseana si-a pierdut treptat specificitatea si s-a atomizat, in vreme ce partea rasariteana a rezistat inca un mileniu, pana ce a cazut sub loviturile colosului otoman in formare, condus de Mahomed al II-lea „Cuceritorul“, in 1453.

Inainte vreme insa, a existat un alt tip de creator de imperii, total atipic. Plecand din Macedonia, Alexandru, un tanar „lord al razboiului“ din secolul IV i.Hr., personaj „carismatic, megalomaniac, dar si strateg genial“, a cucerit, in numai sase ani, Asia Mica, Mesopotamia, Egiptul, Persia, India si alte teritorii indepartate, practic supunand Orientul intr-o maniera neconcesiva. Dar aventura aceasta incredibila s-a sfarsit rapid, prin autocombustie…

Spatiul carpato-danubiano-moesic a generat si el, in anumite perioade, structuri (aproape) imperiale. Daca expansiunea statala a lui Burebista, care reusise sa uneasca o sumedenie de triburi de diferite origini, controlase candva tot ce misca intre Panonia si Nipru, iar pe cealalta axa intre Carpatii cei mai de la nord si Balcanii cei mai de la sud, in secolele XII-XIII, liderii vlahilor sud-dunareni din dinastia Asanestilor conduceau, de la Veliko Tarnovo, un mic proto-imperiu (sau „tarat“) romano-bulgar, care a stat ca un ghimpe in coasta unui vecin colosal, Imperiul Bizantin.