Aceasta lucrare propune o reflectie sistematica asupra tacerii ca structura teatrala, urmarind modul in care nonverbalul devine un instrument de constructie a sensului scenic. De la tragedia greaca si functia tacerii ca „non-raspuns”, la mima moderna si teatrul fizic, pana la estetica pauzei in teatrul absurdului, volumul cartografiaza un amplu teritoriu al expresivitatii fara cuvinte. Autorul analizeaza tacerea din perspective multiple: estetica, fenomenologica, lingvistica, psihologica, teologica. Tacerea nu apare aici ca simpla absenta a cuvantului, ci ca forma activa de comunicare, ca „limbaj al corporalitatii”, ca spatiu al proiectiilor spectatorului si ca proba de maturitate artistica a actorului. Prin incursiuni in opera lui Euripide, Eschil, Sofocle, Marceau, Beckett, dar si in teatrul fizic contemporan, volumul demonstreaza ca arta actorului se construieste adesea dincolo de rostire, in zona fina a gestului, a pauzei si a prezentei tensionate.