Claviatura prefigureaza unul dintre cele mai fascinante mituri ale timpurilor moderne; maestrii ei nu sunt decat ipostaza preschimbata a eroilor de odinioara, iar peregrinarile lor prin taramurile neumblate ale fanteziei sunt imortalizate de cea mai vasta literatura din istoria artei muzicale.

„Marea sonata” – cum am denumit in paginile ce urmeaza colosala epopee a claviaturii – constituie un domeniu interpretativ fiindca partitura „vocilor” ce rasuna in constiinta compozitorilor-virtuozi este mult mai densa decat ne lasa sa intrevedem rezultanta grafica si sonora. La randul ei, claviatura este un instrument polifonic nu numai pentru ca, asa cum scrie Liszt, „extensia de peste sapte octave o depaseste pe cea a orchestrei, iar cele zece degete ale unui singur om sunt suficiente pentru a vehicula acest imens material sonor, in timp ce orchestra necesita munca a o suta de executanti”, ci si pentru ca imbina simultan mai multe „vocatii” pe care le armonizeaza.

Cea definita prin cuvintele de mai sus tine de un triumf tehnic si de o facilitate operationala careia artistul ii da o stralucire orbitoare. „Noi putem sa imitam acordurile harpei, sa cantam asemenea viorilor, sa detasam, sa legam, sa executam pe acelasi pian mii si mii de pasaje diverse care altadata n-ar fi fost posibile decat pe multe alte instrumente la un loc” – continua Liszt, elogiind roadele perfectionarii instrumentului.