„Nicolae Gutu nu are nevoie, pentru a recompune lumea, de tipare intermediare: el picteaza stelele si sorii urmarindu-i prin luneta lacrimii, imaginile sale sunt pline de firesc si veridicitate, ca si cum pictorul a participat la facerea lumii. Modernitatea picturii lui vine din modernitatea receptarii lucrurilor care-l inconjoara, si pe care le inconjoara, copil, pentru a i se releva din toate fatetele. (...) Nicolae Gutu se teme ca desavarsirea l-ar putea rata. El recurge de multe ori la stangacii acolo unde nu te astepti. Teama de desavarsire e la el ca o teama de obisnuinta, de blazare, de irealizare. Capodopera capodoperelor sale inca n-a fost pictata sau a fost pictata demult. Asa replica artistul la entuziasmul acelora care au avut norocul sa-i vada tablourile pe care le-a tarat mereu din urma sa prin lume. L-as compara pe pictor cu mesterul Manole, care zideste mereu, numai ca la el – chiar daca se si zideste in zid – manastirea oricum se darama, dar de acum cu tot cu zidari. Mesterul e nevoit mereu sa se ridice de sub pietre si, ranit s-o ia de la capat. Cu aceeasi Ana (iar Ana la el e chiar arta lui), cu aceeasi tenacitate.”