Daca ar fi sa incadram demersul artistic al domnului Marcel Todet intr-un gen beletristic ar fi impropriu, intrucat nu primeaza imaginea artistica, firul epic care sa sustina povestea, personaje care sa compuna o lume fictionala, ci mai degraba este vorba despre o disertatie filozofica in care predomina puterea mintii, nivelul inalt de eruditie, stilul sobru, elitist, pe alocuri sententios, cu intentia vadita de a modela comportamente, de a oferi o perceptie anume asupra unei realitati sufletesti trecute prin filtrul ratiunii. Insusi scriitorul ne atentioneaza asupra continutului ideatic si asupra formelor de exprimare artistica: poezie, proza, cugetari, maxime si eseu, toate, intr-o singura carte.

Specificul reflectarii artistice consta in convertirea microeseurilot in poeme, proband capacitatea autorului de a schimba registrul stilistic, trecand de la limbajul persuasiv la stilul avantat; „viata fara dragoste inseamna patrunderea in vastul pustiu al singuratatii”, pentru ca in urmatoarele pagini aceasta asertiune sa devina un poem incarcat de vibratie.

Intelegerea vietii si pretuirea ei trebuie sa se manifeste in fiecare rasarit si in fiecare apus de soare, in trairea clipelor ca si cum ar fi ultimul dar dat de Dumnezeu.

Un dar poate fi insasi aceasta carte, scrisa cu sinceritatea si elevatia exprimarii.

Elena Netcu

Spiritualitatea este un diamant cu nenumarate fete. Sufletul este cel care le lumineaza, cu dragoste, in efortul prometeic, de a-si pastra, nealterata, esenta.

Adevarata maretie a omului sta in aria de cuprindere a dragostei sale.

Iubirea de oameni se simte atunci cand incep a te durea ranile lor.

Pretul nemuririi noastre este dragostea daruita necontenit.

Frumusetea vietii poate fi vazuta chiar si printre lacrimi.

Fiecare clipa careia i-ai pierdut farmecul, se transforma in regretul de mai tarziu.

Credinta nestramutata este solutia implinirii, chiar si a sperantelor desarte.

Autorul

Tuturor celor care reusesc sa se ridice si sa mearga mai departe, chiar si cand lumea le-a frant inima, iar ei au facut din cioburile sufletului lor ferestre catre cer…

Celor care mai cred ca dragostea este unica si adevarata comoara si nu avutiile materiale ori gloriile desarte.

Zapacitilor care, admirand stelele, impiedicandu-se si cazand, au puterea de a se ridica si a rade de isprava lor.

Romanticilor care pot vibra pe un vers, ori pot zbura pe-o frantura de melodie, lacrimand din suflet, sub emotia unui vis.

Celor care pot vedea frumosul in fiece nimic si pot saruta fiecare clipa la plecare, bucurandu-se ca li s-a daruit.

Pentru aceia care inteleg prin „ramas-bun”, un perpetuu „la revedere”.

Pentru toti aceia care vad viata ca pe o minune si realizeaza ca o pot pierde, fiind neatenti la trecerea clipelor.

Pentru noi toti, cei care putem invata ca nefericirea este inlantuirea micilor tristeti, iar fericirea este inlantuirea micilor bucurii.