Putine arte ridica memoriei o problema atat de paradoxala precum muzica. Ea este, prin insusi modul ei de a fi, o arta efemera, a timpului: opera muzicala nu exista in intregime nicaieri - nici in partitura care o prescrie, nici in mintea care o concepe -, ci numai in clipa fugara a executiei, care o aduce la fiinta si o stinge deopotriva. Si totusi aceasta arta a evenimentului poate lasa in urma obiecte durabile: manuscrise, instrumente, inregistrari. Cel care isi propune sa o pastreze se afla, prin urmare, intr‑o situatie ontologic stranie, constrans sa conserve cu mijloacele muzeului - institutie conceputa pentru obiectul plasat in spatiu - o realitate care nu este obiect, ci desfasurare. Din aceasta inadecvare originara, dintre opera - eveniment si institutia - obiect, se naste intreaga problematica a cartii de fata.

Cartea se situeaza la intersectia mai multor traditii de gandire. De la muzeologia teoretica ea preia conceptul de muzealitate - acea calitate prin care un obiect, intrat in colectie, inceteaza sa mai fie unealta si devine document si marturie - si distinctia, devenita canonica, dintre muzeologie ca disciplina si muzeografie ca practica. De la noua muzeologie si de la studiile de patrimoniu retine ideea muzeului ca institutie in slujba societatii, iar nu ca simplu depozit; de la teoria conservarii, antinomia ei fondatoare, despre care va fi vorba mai jos. Pe acest fond comun se desfasoara analiza celor patru registre ale patrimoniului muzical.