Dragostea e doar o joaca de copii. 

Asta suntem tentati cu totii sa credem, iar de multe ori ni se dovedeste a fi adevarat.

Toate pana in momentul in care dragostea ne loveste ca o furtuna, cand ramanem fara suflu in fata ei, cand simtim ca nu putem trai nici cu ea, dar in niciun caz fara ea.

Penelope este criptonita lui, prima raza a soarelui, care strabate cerul dupa cea mai puternica ploaie. 

Giacomo este slabiciunea ei. In bratele lui isi gaseste linistea, la pieptul lui se simte acasa. 

Nimeni nu stie ce se afla in mintile a doi oameni care se iubesc nebuneste, cu tarie, a doi oameni ale caror inimi bat la unison, de parca ar fi una singura.

Cum poti sa mergi pana in iad si inapoi si sa mai ai un zambet pe buze? 

Cum poti dormi noaptea cand stii ca sufletul tau plange de tristete si amar? 

Cum poti sa mai zambesti dupa ce ai fost secat de lacrimi?

Cand simti ca lumea ti se prabuseste la picioarele tale, iti gasesti scapare in bratele unei persoane care a trecut prin tot atatea lucruri ca tine, care cunoaste apogeul suferintei, dar care nu mai vrea sa simta asta vreodata. 

Asa cresti. 

Asa inveti sa iubesti. 

Asa te vindeci. 

Lasa povestea de dragoste a doi straini sa iti patrunda in suflet, lasa gandurile si memoriile lor sa te invete lectii pretioase, invata sa ierti, sa traiesti totul la cote maxime, sa iubesti, cazi, ridica-te, scutura-te, mergi mai departe.