Poemele din Operele imperfecte nu sunt mai frumoase sau la fel de frumoase ca eroticele din O viziune a sentimentelor. Sunt, pur si simplu, altfel, desi apartin aceluiasi poet.

In loc sa regretam schimbarea, ar trebui sa o salutam: Nichita Stanescu este unul dintre putinii mari poeti romani care nu accepta sa moara in viata fiind si, mai intai la 37, apoi la 45 de ani, intoarce spatele la tot ce crease pana atunci si cauta altceva. Tocmai aceasta misterioasa – pentru unii, inexplicabila sau inacceptabila – pluralitate asigura operei sale o remarcabila rezistenta in timp.

Etapa postmodernista este, in opera stanesciana, la fel de reusita si de insemnata, pentru evolutia istorica a poeziei romanesti, ca si etapa modernista. Sunt mai putine versuri memorabile si mai putine poeme antologice, dar in spatele textului programatic alcatuit pulseaza aceeasi gandire poetica in alerta, aceeasi inteligenta discursiva si, mai ales, aceeasi incredibila capacitate de a tulbura sensurile, care stravede, in semnele greu de inteles de pe fata, nodurile de neinteles de pe dos…