Grefierul incepu sa citeasca acuzarea. O tacere adanca domnea in sala. Doamna Duncan era nelinistita; desi inauntru era cald, fiori reci ii strabateau corpul ca si cand ar fi fost apucata deodata de friguri. Magistratul afecta o atentie deplina. Si toata sala asculta tacuta, infiorata. Procesul o pasiona.
  Doar batranul acuzat nu auzea nimic. El privea la fiica-sa. Acum putea s-o priveasca linistit, in pace. Ce frumoasa era! Si ce respect ii aratau toti. Si el, tatal ei, sa distruga cu cateva vorbe atata maretie.   Ce-o fi in sufletul ei acum? Vroi, parca, sa-i citeasca in ochi. O vazu tremurand. Si atunci o durere fara margini ii umplu sufletul. Vroi sa se repeada la ea, s-o incalzeasca la pieptul sau. Abia se stapani. Nelinistea fiicei sale il chinuia, ii facea rau. Ii venea sa opreasca pe grefier, sa strige; „opriti-va, nu vedeti ca ei ii vine rau? Haide, haide, condamnati-ma, sunt vinovat!”
— Acuzat, ce-ai de zis asupra celor citate!
El nici nu privi la judecatorul care-l intreba; nu vazu decat doi ochi rugatori, care-l cautau cu frica. Ochii victimei care implora mila calaului, gata sa-i dea lovitura de gratie.
— Da, domnule judecator, totul e adevarat: sunt un hot, un nemernic!
Judecatorul, crezand ca-i face placere ei, continua:
— Bine, dar ce te-a impins la acest fapt?
O, ce necaz ii era ei acum pe magistratul care rascolea aceste scantei, pe care tatal ei, intr-un act de eroism grozav, vrusese sa le stinga.
— Mizeria, domnule judecator.