Colectia: Colectia Science-Fiction, #218 – Eseuri SF

”Prieten vechi, conu’ Costache. Ne stim de la asediul cetatii Neamtului: implinisem cinci ani cand i-am ascultat povestirea Sobieski si romanii, in lectura surorii mele Cecilia, dar de la primele cuvinte eram deja acolo, deasupra portii, pe zid, si priveam zarea – aveam ochi buni pe-atunci, vedeam tot, auzindu-l ca-n vis pe conu’ Costache: „Pe drumul ce duce catra cetatea Neamtu, pe la sfarsitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergand…”, asa incepe. Ani mai tarziu am citit proza asta minunata de nenumarate ori, deci taina introducerii intr-o naratiune, a intoarcerii in timp cu timpii verbelor si a incheierii ei de la conu’ Costache am aflat. Iar maestrii trebuie pomeniti.” – Autorul

Ceea ce impresioneaza in mod deosebit este faptul ca Ovidiu Petcu nu cere permisiunea nimanui de a-si exprima ideile. El scrie fiindca a inteles ca literatura se redefineste in fiecare generatie prin cei care nu se supun canoanelor. Nu linguseste, nu cere validare, nu se fereste sa deranjeze. Isi asuma intregul discurs. Iar in aceasta asumare, bazata si pe congruenta ideilor sale cu ideile citate din alti autori, exista o forta care poate sa reseteze perceptii, sa nasca noi lecturi, sa genereze dialoguri esentiale privind literatura si rolul ei in existenta noastra ca indivizi si ca specie.