Markó Béla opteaza pentru o situare libera, anume lipsita de solemnitate si poza. Se tutuieste „de mult cu tot ce curge“, precum Sorescu. Apropierea de acesta din urma poate fi accentuata. Au in comun, cu nuante personalizate, desigur, asumarea cotidianului in datele lui cele mai banale, mai putin spectaculoase, mai umile, si inregistrarea lor cu o dez-mirare care le scoate din anonimat, transformandu-le in emblema a conditiei umane. Criza se iveste din elementar, obisnuit, primar, cu refacerea drumului inspre corespondentele prime si exersarea unei comunicari imediate, de o sinceritate disperata. Miscarile fiintei in spatiul scriptural, de veghe, conteaza in primul rand. Strania simplitate a enunturilor tenteaza anamneza, in sensul eliadesc al termenului, de recuperare a datelor esentiale ale fiintei ratacite in goana zilei. Si poemele lui de dragoste au ceva din sagalnicia emotionanta si lipsita de podoabe a poemelor soresciene de gen. Anna e insotitoarea acestor sondari in profunzimea grava, tulburatoare a infatisarilor vietii.

Moartea intra si ea in scenariul firesc al poemului lucid, meditativ fara stridente, asumata cu intelegerea calma a intravitalitatii ei si fara raportare necesara la divinitate. Poemele crepusculare sunt explorari ale esentelor ultime ale umanitatii destinal muritoare. Biografismul e intotdeauna nu doar autoreflexiv, ci „cu deschidere la mare“, tintind spre general-uman, iar epicitatea nu pune in pericol melodia si ritmul, ci le confera substanta.