In Omul si clima, Lucian Boia analizeazã ansamblul teoriilor, scenariilor si psihozelor climatice din Antichitate panã in zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental si ideologic al acestor constructii si atitudini. Autorul imparte imaginarul climei in trei categorii: teorii de naturã antropologicã si psihologicã (diversitatea umanã se explicã prin diferentele de climat), istoricã (clima influenteazã dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizatii, stagnarea sau decãderea altora) si „catastroficã“ (imaginarul „sfarsitului lumii“, scenariile extinctiei rasei umane, al cãror prototip rãmane Potopul).
Lucian Boia nu infirmã si nici nu valideazã vreuna dintre aceste teorii si, mai ales, nu incearcã sã prezicã viitorul. Autorul ne vorbeste, de fapt, despre istoria imaginatiei umane, care, de-a lungul timpului, a fost stimulatã, contrariatã, infuriatã sau chiar terifiatã de climã.

„Ce se intamplã oare cu ploaia si cu vremea bunã? Mileniul trei incepe cu o veste proastã: clima pare complet dereglatã. Unii anuntã deja ce e mai rãu: incãlzirea actualã ar fi de naturã sã bulverseze conditiile de viatã de pe planetã. Sã fie sfarsitul lumii in perspectivã? Sau, dacã nu chiar sfarsitul, cel putin prãbusirea orgolioasei si imprudentei noastre civilizatii tehnologice?
Autorul acestei cãrti nu isi propune sã adopte o pozitie in dezbaterea climaticã actualã, adicã sã afirme sau sã punã la indoialã, sã amplifice sau sã minimalizeze incãlzirea globalã si consecintele acesteia. Ii admir pe cei care cunosc deja viitorul. In ceea ce mã priveste, eu nu stiu nimic despre el. Dar, in paralel cu istoria climei <adevãrate> si a viitorului ei, existã o altã istorie, legatã de prima, si totusi independentã: istoria imaginatiei umane stimulate, uneori chiar inflamate, de manifestãrile climei. Aceasta este istoria pe care imi propun sã o povestesc.“ (Lucian BOIA)