Parintele Fotis a fost un calugar in deplinul inteles al cuvantului, un autentic exponent al traditiei ortodoxe. A trait un intreg secol. De mic s‑a dedicat slujirii Bisericii, ajungand ascet in Muntele cel cu nume sfant, unde a devenit calugar, diacon si preot. S‑a intors apoi in Lesbos si a slujit timp de o jumatate de secol in satul sau iubit, Trigonas.
Pentru credinciosii sai a fost un om iubitor de liniste; se supara insa atunci cand unii clerici si laici modernisti incercau sa schimbe - sau mai degraba sa distruga - traditia ortodoxa. A fost ultimul din seria marilor parinti Colivazi, din care a facut parte si Sfantul Nicodim Aghioritul.
Nu ar fi renuntat la credinta lui pentru toate bunatatile lumii. Nu se conforma cu cele ale lumii acesteia, nu se temea, nici nu se rusina in fata politicienilor si conducatorilor, nu se purta intr‑un fel cu unii si in alt fel cu altii. Certa cu asprime, asa cum faceau prorocii Vechiului Testament - si totusi, in acea aparenta duritate calugareasca nu exista rautate. Certa si iubea in acelasi timp. Iubea pe toata lumea, ura mai degraba pacatul multora. Mustra si ridica vocea - si totodata ierta. Daca vedea nepocainta si incapatanare demonica, se indeparta si pleca departe. Nu‑i placeau formalismele in manastiri. Voia sa vada monahi si monahii traind in simplitate si noblete necautata. Facea multe lucruri care contrastau cu modul de comportament civilizat - dar cu orice conflicte sau neputinte omenesti s‐ar fi confruntat, orice amaraciuni ar fi trait, intotdeauna privea cu marinimie sufleteasca spre inaltime. Pentru credinciosii care se lupta in cuptorul atacurilor continue ale ispitelor, ale gandurilor, ale caderilor si care stiu bucuria ce urmeaza fie si numai dupa o singura ridicare din multele caderi pe care le provoaca pacatul, parintele Fotis constituie un pretios far si indrumator, o pilda buna si un chip de credincios luptator, care intreaga sa viata nu a avut ca oglinda decat icoana Mantuitorului, a Maicii Domnului si a sfintilor, prietenii sai.