Dupa 1953, odata cu moartea lui Stalin, in ceea ce era atunci Uniunea Sovietica s‑a iscat daca nu un vant, cel putin o adiere de libertate, manifestata, fireste, si in literatura. Debutand, ca poet, cu cativa ani mai devreme fata de acest dezghet ideologic, tanarul poet Evgheni Evtusenko a fost printre primii – si printre cei mai inzestrati – purtatori de drapel ai acestei noi libertati.

Personalitatea lui senzuala si lirica, avida de viata, rezonanta la limba si la existenta autonoma, cu o perceptie acuta a cotidianului postbelic, sisific trait de cea pe care o numeste „skorbnaya russkaya jenscina”, adica „femeia rusa in tristetea ei indoliata”, submina orice ortodoxie politica. Fapt sesizat de indata de un tineret care distingea autenticitatea sentimentului, dincolo de ideologie.

Era o epoca, dupa spusele poetului, cand ...oamenii simpli pierdusera interesul pentru poezie. Tematica oficiala a elogierii lui Stalin si a denuntarii „razboiului rece” a exterminat pana si lirica. Si iata cum s‑a intamplat ca versuri de dragoste inocente au ajuns sa aiba o sonoritate revolutionara, insurgenta, razvratita (interviu luat de Dmitri Gordon). Mai mult decat atat, spune poetul: Poezia timpurie a generatiei mele a fost leaganul in care a crescut „glasnostiul”.