A fost odata, in vremuri de mult apuse ... Pe atunci, mai existau inca imparati si imparatese care traiau in palate bogate si care isi conduceau cu intelepciune imparatiile si supusii. .. Nimeni nu auzise de razboaie sau de talhari la drumul mare, de vrajitoare sau escroci. Lumea traia in pace si intelegere, in armonie cu padurea, campiile roditoare si cu toate celelalte vietati ale pamantului. Desigur, existau si oameni sarmani sau nefericiti, dar ... fiecare cu norocul sau in viata. In acele timpuri, traia un print tanar, bogat si frumos. Avea tot ce si-ar fi putut dori cineva: parinti de vaza care il iubeau ca pe lumina ochilor, bogatii nemasurate in vistierie, straie aurite, armasari de rasa si sfetnici credinciosi. Printul nostru - caci a trecut mult timp si nu mai stiu cum il chema - isi facuse ucenicia la palat: invatase sa scrie si sa citeasca, sa adune si sa scada, sa dezlege misterele din stele si  sa se comporte frumos cu toti semenii sai. Mai deprinsese si arta de a se lupta si de a calari, precum si indemanare a de a vana. Devenise un voinic in toata puterea cuvantului si parintii sai nu-si mai incapeau in piele de mandri ce erau.
Dar timpul trecea ca vantul si printul incepuse sa se plictiseasca: nu prea mai avea ce face. Colinda calare prin imparatie, se apucase de vanatoare si citise aproape toate cartile din biblioteca palatului. Dar niciuna dintre aceste preocupari nu reusisera sa-i redea stralucirea din ochi si zambetul de pe buze. Adesea, ramanea privind in gol, in fata vreunei ferestre. Din cand in cand, simtea in piept un fior dureros, apoi ofta, toata ziua ofta gandindu-se la ... dar nu prea se stia la ce, pentru ca printul nostru devenise posac, abia daca mai scotea doua-trei vorbe si apoi cadea adancit in ganduri.

Nr. de pagini : 16
Anul aparitiei : 2008